Miroase a toamnă pe străzile Londrei. Crengile se înfioară sub mângâierea vântului de septembrie. Luna veghează mulţumită peste vechiul port Tilbury. Am închis ochii şi am respirat adânc. O nouă seară, o nouă poveste! Intru într-o tavernă şi aroma de tutun îmi inundă nările. Se pare că am ajuns mai devreme, căci sir Wilfried Robarts nu este încă aici. Mi-a făcut o mare onoare când a acceptat invitaţia mea, dar nu înţeleg de ce a ales un asemenea loc pentru interviu. Taverna aceasta uitată de lume este minunată, dar pentru cel mai important avocat al Londrei mi se pare un loc de întâlnire straniu. Până când ajunge, aş putea să vorbesc cu bătrânelul de la masa din colţ. Nu-mi va da prea multe informaţii, dar poveştile bătrânilor sunt întodeauna mirifice când sunt însoţite de un păhărel de scotch.
M-am aşezat fără prea mult zgomot la masă şi l-am salutat. Faţa lui a trădat puţină uimire, dar imediat trăsăturile i s-au relaxat şi am văzut un zâmbet cald în ochii lui verzi. Mi-a spus că numele lui este Edward Bullard şi că s-a născut în secolul trecut, dar n-a precizat anul. Mama lui s-a născut în Causton într-o familie săracă şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenta, muncind cot la cot cu mama ei pe câmp pentru a-şi câştiga existenţa. S-a căsătorit mai apoi cu fiul unui doctor şi s-au mutat împreună într-o suburbie a Londrei. Din dragostea lor au apărut pe lume Edward, şi fratele lui, Phil. Cel din urmă a părăsit lumea noastră în 1912. Cu lacrimi în ochi, bătrânul scoase o poză cu marginile roase de vreme şi mi-o arată. „Era cel mai bun om pe care l-am cunoscut”, şopti Edward. O nouă melodie umplu toată sala şi alungă tristeţea din ochii bătrânului. L-am întrebat ce a făcut în viaţă, dar nu a vrut să-mi spună. „Gandhi a spus că orice faci în viaţă este insignifiant, dar e important s-o faci. Cred că are dreptate. Ceea ce am făcut eu, au mai făcut şi alţii. Nu am schimbat nimic prin venirea mea în această lume şi plecarea mea va trece neobservatã”. Vedeam că dacă continuam, o să sufere mai rău, aşa că nu am insistat. A mai comandat un pahar de scotch şi eu am avut răgazul să cercetez puţin camera. Doi tineri dansau încet, atrăgând multe priviri admirative din partea bărbaţilor şi câteva priviri invidioase şi comentarii răutăcioase din partea femeilor. Deşi nu puteam să le aud, am citit pe feţele lor frustrarea şi, pentru a mia oară, observam cât de ciudaţi sunt oamenii. Deşi a trecut aproape o oră, nici urmă de sir Robarts. Privirea mi-a alunecat pe paharul din faţa mea. Bătrânul lua câte o înghiţitură mică şi mă privea pe furiş. „Ştii, tinereţea e cea mai mare comoară. Ca orice comoară, rugineşte repede, aşa că n-o irosi!” mi-a spus el. Acordurile unei noi melodii au invadat camera şi ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi. „Regret atât de mult că nu mai sunt tânăr. Adesea mă întâlnesc cu oameni care îmi povestesc cele mai mari grozăvii, iar eu, eu sunt un biet bătrân bolnav. Aş putea născoci ceva interesant de spus, dar la ce m-ar ajuta? Prefer să îi ascult pe alţii. Ieri m-am întâlnit cu un vechi prieten, Andrew, şi mi-a povestit peripeţiile sale. A trăit mult timp în Africa şi a văzut tot felul de animale sălbatice. Mi-a povestit că s-ar fi luptat cu un tigru şi că l-ar fi învins, dar eu nu-l cred! Când era mic, tremura când vedea şi cel mai amărât câine! Mi-a mai spus că odată, a văzut chiar un elefant. Din păcate, până şi eu sunt mai plin de viaţă decât acel animal cu trompă, căci Andrew l-a cunoscut în nişte condiţii mai puţin prielnice. Acum câţiva ani, era într-o călătorie şi a fost nevoit să stea în tren cinci ore degeaba, pentru că un elefant s-a găsit să-şi dea obştescul sfârşit, taman pe şinele trenului.” Se vede clar că limba i s-a dezlegat de la al doilea pahar. Bătrânul nu se mai opreşte din povestit şi sir Robarts nu mai apare. Cred că o să o las baltă. „Mi-a mai spus că a mers prin deşert, ştii ce-i aia, nu? Cât vezi cu ochii numai nisip! Când i-am zis că nu înţeleg cum de a mers atât de mult pe jos, a râs şi mi-a explicat că ar fi urcat pe o cămilă, un fel de cal care are o cocoaşa şi căreia i se spune dromader. De aşa minunăţie eu n-am mai auzit…”
O nouă melodie m-a îmbrăţişat şi cuvintele bătrânului s-au pierdut undeva în neant. Poate că în alt context m-aş fi bucurat de poveştile acestea, dar nu m-am putut concentra. Gândul îmi stătea numai la articolul despre Robarts. De ce nu a venit, nu pot să-mi explic. Ştiu doar că seara asta mi s-a părut ireală, ca şi cum nu aş fi fost în acea tavernă. Nici măcar nu mai ştiu dacă am vorbit cu acel bătrânel al cărui nume l-am şi uitat. E ca şi cum muzică ar fi şters totul! Parcă a fost un vis. Da, probabil aşa s-a întâmplat. Doar aşa se explică de ce avocatul nu a venit. Nimic nu a fost real. A fost doar un vis.
*Povestioara asta, daca mi-e permis sa o numesc asa, a fost tema mea pentru ora de Arte. Ideea era sa construim ceva pe baza unor imagini pe care le gasiti aici.
