M-am trezit destul de devreme, am facut gimnastica medicala si am iesit afara cu Argi. Dupa ce m-am intors mi-am pregatit tacticos echipamentul pentru ora de sport, pe care oricum il luam doar de forma, dar care urma sa ma salveze de o minunata absenta la ora de educatie fizica (mda…suntem cam singurii oameni din univers care isi fac griji pentru absentele la sport). Am facut patul, am rasfoit putin Patul lui Procust, mi-am pregatit geanta, care desi avea in ea doar doua caiete, parea ca explodeaza, am cautat cam 15 minute carnetul de note si intr-un final, cu o jumatate de ora inainte de a pleca la scoala, am deschis si caietul de fizica.

Am plecat de acasa si cand am ajuns la autobuz am realizat ca plasa cu echipamentul meu se odihneste frumos pe pat. Am ajuns la scoala si in ora de romana, Cutz ne-a intrebat daca nu vrem sa tinem locul elevilor de serviciu pentru doua ore. Cum n-aveam echipamentul de sport si voiam sa mai invatam la fizica, eu si Maria (Ilie ca sa nu existe dubii) ne-am oferit voluntare. Am mai stat de cateva ori de serviciu si in general nu se intampla nimic. Pe semne ca azi a fost o zi deosebita. Mai intai, o doamna ne-a trimis sa fotocopiem niste poezii pentru ziua mamei. Nici nu ma intorsesem de cinci minute cand a venit la noi o doamna (ruj roz si contur de buze negru…asa, ca sa va faceti o idee) care ne-a spus ca este cadru didactic si ca il cauta pe domnul X. Am intrebat si in cancelarie si la secretariat si pana la urma, am dat de urma sa, dar a trebuit sa ii explicam doamnei cu pricina unde il poate gasi. Dupa ce dansa a plecat, am gasit niste reviste vechi (academia de gashca) si citeam impreuna cu Maria, cand trece pe langa noi una dintre femeile de serviciu, cantand ‘deschide usa crestine’. Pe la si 25 ne-am dat seama ca noi trebuia sa si sunam, asa ca am sarit ca arse. In jurul nostru se stransese un grup de oameni care intrebau toti in acelasi timp de profesori diferiti. Cand s-a mai facut liniste, Maria a inceput sa vorbeasca la telefon. Trece o profesoara pe langa noi si vazand ca ea era ocupata ma trimite la o clasa de a 9-a sa iau cheile de la laborator. Am urcat la etajul 1, am gasit clasa si am vorbit cu doua fete sa le spuna colegilor sa aduca cheile la secretariat, dupa care m-am intors la post. Au trecut cinci minute, au trecut zece minute si nimeni nu a venit cu cheile. Profesoara m-a rugat sa ma duc din nou sa vad ce se intampla. Am urcat din nou si am gasit doar cativa oameni, care m-au trimis la laboratorul de biologie. Ajunsa in fata usii, am batut si am intrat. Am spus de vreo trei ori buna ziua si vazand ca nimeni nu ma observa (usa era in spatele clasei), m-am dus pana in fata si am rugat-o pe profesoara sa-mi dea voie sa-i intreb ceva. Cheile nici macar nu erau la ei, ci le lasasera in laborator, pe catedra ). Dupa ce am incuiat laboratorul, am coborat si am reusit in sfarsit sa mai repet putin la fizica. La un momentdat, Maria imi spune al cui e dulapul de langa mine. Cu litere mari de tipar, pe o eticheta incretita scria ‘MONICA DUNA’. Asta a fost cireasa de pe tort )

Ziua asta nu putea fi mai haioasa de atat. Daca privim partea plina a paharului, am scapat de testul la fizica. Daca o privim pe cea goala, testul la latina e chiar dupa colt, asa ca ma duc si eu sa ma odihnesc.

M-am aşezat fără prea mult zgomot la masă şi l-am salutat. Faţa lui a trădat puţină uimire, dar imediat trăsăturile i s-au relaxat şi am văzut un zâmbet cald în ochii lui verzi. Mi-a spus că numele lui este Edward Bullard şi că s-a născut în secolul trecut, dar n-a precizat anul. Mama lui s-a născut în Causton într-o familie săracă şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenta, muncind cot la cot cu mama ei pe câmp pentru a-şi câştiga existenţa. S-a căsătorit mai apoi cu fiul unui doctor şi s-au mutat împreună într-o suburbie a Londrei. Din dragostea lor au apărut pe lume Edward, şi fratele lui, Phil. Cel din urmă a părăsit lumea noastră în 1912.  Cu lacrimi în ochi, bătrânul scoase o poză cu marginile roase de vreme şi mi-o arată. „Era cel mai bun om pe care l-am cunoscut”, şopti Edward. O nouă melodie umplu toată sala şi alungă tristeţea din ochii bătrânului. L-am întrebat ce a făcut în viaţă, dar nu a vrut să-mi spună. „Gandhi a spus că orice faci în viaţă este insignifiant, dar e important s-o faci. Cred că are dreptate. Ceea ce am făcut eu, au mai făcut şi alţii. Nu am schimbat nimic prin venirea mea în această lume şi plecarea mea va trece neobservatã”. Vedeam că dacă continuam, o să sufere mai rău, aşa că nu am insistat. A mai comandat un pahar de scotch şi eu am avut răgazul să cercetez puţin camera. Doi tineri dansau încet, atrăgând multe priviri admirative din partea bărbaţilor şi câteva priviri invidioase şi comentarii răutăcioase din partea femeilor. Deşi nu puteam să le aud, am citit pe feţele lor frustrarea şi, pentru a mia oară, observam cât de ciudaţi sunt oamenii. Deşi a trecut aproape o oră, nici urmă de sir Robarts. Privirea mi-a alunecat pe paharul din faţa mea. Bătrânul lua câte o înghiţitură mică şi mă privea pe furiş. „Ştii, tinereţea e cea mai mare comoară. Ca orice comoară, rugineşte repede, aşa că n-o irosi!” mi-a spus el. Acordurile unei noi melodii au invadat camera şi ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi. „Regret atât de mult că nu mai sunt tânăr. Adesea mă întâlnesc cu oameni care îmi povestesc cele mai mari grozăvii, iar eu, eu sunt un biet bătrân bolnav. Aş putea născoci ceva interesant de spus, dar la ce m-ar ajuta? Prefer să îi ascult pe alţii. Ieri m-am întâlnit cu un vechi prieten, Andrew, şi mi-a povestit peripeţiile sale. A trăit mult timp în Africa şi a văzut tot felul de animale sălbatice. Mi-a povestit că s-ar fi luptat cu un tigru şi că l-ar fi învins, dar eu nu-l cred! Când era mic, tremura când vedea şi cel mai amărât câine! Mi-a mai spus că odată, a văzut chiar un elefant. Din păcate, până şi eu sunt mai plin de viaţă decât acel animal cu trompă, căci Andrew l-a cunoscut în nişte condiţii mai puţin prielnice. Acum câţiva ani, era într-o călătorie şi a fost nevoit să stea în tren cinci ore degeaba, pentru că un elefant s-a găsit să-şi dea obştescul sfârşit, taman pe şinele trenului.” Se vede clar că limba i s-a dezlegat de la al doilea pahar. Bătrânul nu se mai opreşte din povestit şi sir Robarts nu mai apare. Cred că o să o las baltă. „Mi-a mai spus că a mers prin deşert, ştii ce-i aia, nu? Cât vezi cu ochii numai nisip! Când i-am zis că nu înţeleg cum de a mers atât de mult pe jos, a râs şi mi-a explicat că ar fi urcat pe o cămilă, un fel de cal care are o cocoaşa şi căreia i se spune dromader. De aşa minunăţie eu n-am mai auzit…”

O nouă melodie m-a îmbrăţişat şi cuvintele bătrânului s-au pierdut undeva în neant. Poate că în alt context m-aş fi bucurat de poveştile acestea, dar nu m-am putut concentra. Gândul îmi stătea numai la articolul despre Robarts. De ce nu a venit, nu pot să-mi explic. Ştiu doar că seara asta mi s-a părut ireală, ca şi cum nu aş fi fost în acea tavernă. Nici măcar nu mai ştiu dacă am vorbit cu acel bătrânel al cărui nume l-am şi uitat. E ca şi cum muzică ar fi şters totul! Parcă a fost un vis. Da, probabil aşa s-a întâmplat. Doar aşa se explică de ce avocatul nu a venit. Nimic nu a fost real. A fost doar un vis. 

*Povestioara asta, daca mi-e permis sa o numesc asa, a fost tema mea pentru ora de Arte. Ideea era sa construim ceva pe baza unor imagini pe care le gasiti aici.

Primul semestru a trecut destul de repede si, asa cum anticipam in octombrie, istoria este singura materie pe care mi-as dori sa o am in fiecare zi. Fetele imi spun ca la orele de istorie intru intr-un soi de transa . Ma gandesc din ce in ce mai des, ca aceasta va fii si optiunea pentru facultate, dar pana atunci mai e timp. Primul semestru s-a rezumat la cateva momente foarte amuzante, la pasiunea pentru istorie, la media aia superba de la romana (Long Live Lisman) si la multa frustrare din partea materiilor de real.
Intr-un fel, entuziasmul meu legat de Sava, s-a redus. Daca as lua-o de la capat, as alege acelasi liceu, dar nu as mai avea aceleasi asteptari. Sunt prea multi oameni care nu au ce cauta aici!

In afara de scoala, cred ca cele mai frumoase momente pe care le-am trait de cand nu am mai scris pe blog au fost in vacanta de Craciun. Perioada de colinde a fost superba, dar prea scurta. Nu prea pot sa descriu in cuvinte serile alea, pentru ca au fost cu adevarat superbe. In fiecare an am avut cate un colind preferat,iar alegerea de anul trecut m-a surprins si pe mine. Cand eram mica nu se cantau decat colindele acelea clasice si crescand, am dezvoltat o aversiune fata de ele, dar pe la inceputul lui decembrie am auzit la radioul scolii “Gloria in excelsis Deo” si de-a dreptul m-a cutremurat. Astfel, varianta tradusa a aceluiasi cantec a devenit pentru mine un fel de imn al colindelor din 2011. Un alt moment special a fost in a doua seara, cand coboram pe scari si Dan a inceput sa cante refrenul de la “Nu mai fii trist” – <sunt fericit, chiar daca am lacrimi pe-obraz…> Atunci am simtit ca atmosfera aceea de Craciun este cu adevarat intregita. Am scris mai mult decat imi propusesem despre Colinde, asa ca nu o sa mai povestesc despre excursia de la Predeal foarte multe, ci o sa pun cateva fotografii. Excursia asta a fost o razbunare pentru cea de anul trecut, cand a plouat si nu am avut decat putina zapada murdara. Anul acesta am avut o vreme superba si o iesire superba, care ne-a reincarcat bateriile.

In ceea ce ma priveste, lucrurile nu s-au schimbat foarte tare. Inca imi place Michael Buble, sunt tot o impiedicata, la fel de entuziasta si cu multe idei. Micul meu univers a fost putin cam zbuciumat in perioada aceasta in care nu am mai scris, dar acum apele s-au mai linistit si sper sa ramana asa. Pana la ultimul post va las cu o melodie care mi-a dat mult de gandit si cu pozele promise.

PS: Voi ce credeti? A plans capitanul Titanicului atunci cand nava se scufunda?

Nu vreau sa ma lungesc, pentru ca acum ma simt rau.

O sa iau o pauza de la blog.

Simt ca nu mai are rost sa scriu.

Nu stiu daca ma voi mai intoarce, dar nu vreau sa il sterg pentru ca e o particica din sufletul meu.

In ultimul timp am vazut atat de multa nedreptate si prostie pura, incat m-am saturat.

Grow up, people!

Samy: Si…te-ai gandit unde vrei sa intri?

Eu: Da, in Lazar la filo sau la stiinte sociale.

Samy: Ce medie ai?

Eu: In jur de 9.70

Samy: Vino in Sava!

Eu: Pai vreau in Lazar pentru ca se face germana!

Samy: Si in Sava se face germana.

In prima zi de scoala, am intrat plina de emotie pe poarta liceului si dupa doar cateva minute i-am intalnit pe cativa dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut. Nu prea imi amintesc ce am discutat atunci. Stiu doar ca am fost socata cand in grupul filologilor, am intalnit o faţã cunoscuta. Timp de opt ani, zilnic, in drum spre scoala, ma “intalneam” cu posesoarea acelei feţe, Miruna. Uneori imi venea sa o opresc si sa-i spun “Stii, te cunosc de cand eram in clasele mici. Trec pe langa tine in fiecare zi”. N-am avut niciodata curajul sa vorbesc cu ea si, in prima zi de scoala, cand am aflat ca vom fi colege, ne-am amuzat teribil.